Gânduri gândite gânditor

Știu că trebuie să mă bucur de momentul prezent. Încerc să fac asta mereu. Mai ales de când am copil, pentru că el crește atât de repede. Fiecare zi aduce ceva nou – un gest, un sunet…

Cu toate acestea, nu pot să nu mă las copleșită de gânduri despre ceea ce urmează să se întâmple.

Înainte să nasc, pe când încă mergeam la muncă, mă îngrozea gândul că o să stau acasă și n-o să știu ce să fac sau că n-o să pot face ceea ce știu că trebuie să fac.

După ce am născut, mă mai trezeam gândindu-mă cum va fi când mă voi întoarce la muncă, că îmi va prinde bine ceva mai multă activitate intelectuală, cum va reacționa copilul când eu nu voi mai sta toată ziua cu el ș.a.m.d.

Acum că mai am puțin și trebuie să mă întorc la muncă, simt cum mă panichez la gândul că va trebui să ies din casă dimineața și să-l mai văd pe băiatul meu abia seara.

Vreau să mă bucur în continuare de fiecare zi. Știu că dacă îmi fac griji, oricum nu rezolv nimic. Oricum mă voi întoarce la muncă pentru că asta am ales. Dacă aș fi făcut ceva ca să nu fiu nevoită să mă întorc la muncă și nu mi-ar fi reușit, atunci aș fi avut dreptul să mă plâng. Însă, chiar și așa, nu pot să nu fiu tristă și speriată când mă gândesc la viitor.

Pot doar să sper și să cred că va fi bine. Așa cum trebuie să fie. 🙂

Viața de mămică (L)aiurită

Pentru că m-a rugat Săbiuța, o să scriu totuși despre ce fac eu de ceva mai mult de 9 luni încoace. Acum, cât doarme personajul principal. 🙂 Nu e păcăleală! 😛

Pe când doamna doctor care mi-a urmărit întreaga sarcină se preocupa că am depășit termenul cu câteva zile, eu începusem să mă gândesc că ar fi mult mai simplu dacă aș rămâne cu burta. Nu puteam să nu văd avantajele: eu mă simțeam bine – la fel și burta, eu mâncam bine – la fel și burta, eu mă plimbam suficient – la fel și burta etc. Pe scurt, doar având grijă de mine, aveam grijă și de burtă. În momentul în care burta „dispărea”… lucrurile aveau să se complice. Fusesem cu Cristi la cursul de puericultură, așa că știam ce urmează… Dar – vorba aia – teoria ca teoria, practica ne omoară! Nu mai eram atât de sigură că o să reușesc să mă descurc cu alăptatul, cu schimbatul scutecelor, cu băița(!) etc.

Totuși, burta a „dispărut”, Tudor a apărut și… cum-necum… ne-am descurcat și eu și Cristi. Am reușit din prima să-l alăptez și să-l schimb fără probleme. Și Cristi a schimbat primul scutec în prima zi de viață a gâgosului. În a doua zi de viața a puiului de om deja eram acasă și am trecut cu bine de prima băiță. De atunci, am ajuns chiar să ne bucurăm nespus de „temutul” moment al îmbăierii de seară.

Norocul meu cel mai mare – trebuie să recunosc – este că am un soț așa cum am. 😀 Împărțim totul în ceea ce privește responsabilitățile. E drept, la alăptat nu poate să mă ajute și în unele nopții aproape că regret lipsa posibilității de a pasa un biberon, dar îmi trece repede. Și, în orice caz, tati compensează prin toate drumurile pe care le-a făcut și încă le mai face când eu sunt consemnată la domiciul din varii motive.

Desigur, trebuie să o menționez și pe mama mea proprie și personală, din dotare. 🙂 Dacă tot am născut vara, în plină vacanță mare (de la școală, adică), „bunicoco” a putut să ne viziteze aproape zilnic. Ba mai mult, a rămas și peste noapte, dacă tăticul trebuia să meargă la concert Roger Waters și să stea până târziu. Aceeași stimabilă doamnă (cu soțul ei cu tot) ne-a ajutat și când noi – proaspeții părinți – am stabilit că ne mai trebuie măcar o jumătate de oră în care să ne plimbăm singuri-singurei ca niște porumbei.

După mulțumirile pentru familie, prieteni și fani… să spun și ce fac eu, mai precis.

La început, cam tot ceea ce făceam era să stau la alăptat și schimbat de scutece. Îmi propusesem dinainte de a naște să alăptez până la 6 luni, la cerere. Primele 3 săptămâni, cât a stat și Cristi acasă, toate bune și frumoase. După aceea, însă, chiar și cu mama aflată în vizită destul de des, am avut momente în care am crezut că nu o să rezist atât să stau la permanenta dispoziția a mâncăciosului care părea a avea în permanență câte un puseu de creștere. În timp, m-am obișnuit să alăptez pe oriunde și fără să fie nevoie să stau într-un anume fel. Tudorică al mamei s-a obișnuit și el să mănânce din ce în ce mai rar, de uneori mi-era mie frică să nu i se facă foame. Dar copilul știe cel mai bine cât și când îi trebuie, așa că se vedea de la o săptămână la alta cum creștea (deși nu mereu conform „graficului” de la pediatră 😛 ).

Pe la 3 luni, au apărut primele supărări mai grave. Nu mai voia flăcăul să stea în cărucior, neam. E drept că noi nu ne-am luat „sistem” cu landou și scoică montabilă etc. Avem un banal cărucior sport (care, teoretic, e pentru copii mai mari), care mai e și cu fața spre lume – lucru total nepotrivit, se pare, pentru copiii mici. E… și cum să facem să punem copilul cu fața la mama? Aveam un marsupiu primit cadou, dar am studiat chestiunea, iar ăla nu era bun pentru copil așa mic – nu era bun pentru coloană, că nu susține copilul așa cum trebuie, nu e ergonomic… alea, alea. Și oricum nu voia copilul să stea. Cum simțea materialul, cum țipa ca din gură de șarpe. Tudor wrapAșa că am mai cercetat puțin și am descoperit „revoluționara” idee de a purta copilul. Ghilimelele le-am folosit pentru că oamenii din țările considerate de noi, ăștia civilizați, drept subdezvoltate, știu de când lumea și pământul că așa e cel mai bine pentru copil. Și (pam-pam!) mi-am luat WRAP!!!

De când am început să mă plimb cu Tudor în wrap, am descoperit o nouă libertate. Puteam să ies singură cu el din casă. Puteam să mă plimb cu el în brațe prin casă, având mâinile libere. Mi s-a întâmplat chiar să adoarmă în wrap în timp ce eu făceam curățenie și alte treburi prin casă. Totul a fost minunat cu wrap-ul. Ne plimbam mult, puteam să îl și alăptez fără să-l dau jos, puteam să mă văd cu prietene și să merg pe oriunde. Scurtă comparație între wrap și cărucior: nu poți trece pe oriunde cu căruciorul – de exemplu, prin pasaje pietonale ce au doar scări -, nu încapi pe oriunde cu căruciorul – mai ales pe trotuarele bucureștene pline de mașini parcate -, nu poți să urci în orice mijloc de transport – doar în autobuze sau troleibuze noi, care nu au trepte ca cele vechi și ca majoritatea tramvaielor – și peste toate astea, în wrap, copilul te simte mereu aproape, te vede tot timpul și poate în același timp să descopere lumea în siguranță. Unde mai pui că și tăticul poate să poarte wrap-ul… ce să mai?

După 4 luni, deja distracția se intensifica, pentru că Tudor stătea în fund singur și începea să miște din ce în ce mai mult. Printre controale la pediatru, nefrolog și ortoped, totul mergea strună. Toată lumea se îndrăgostește de puștiul blond cu ori verzi-albăstrui care este vioi și voios.

Pe la 5 luni, am făcut a doua ieșire din oraș, dar am prins și prima răceală. Nasol momentul când face febră și nu mai e zâmbitor așa cum îl știi… Dar a trecut. Între timp, am mai trecut peste o răceală și chiar și peste o problemă la burtică, una mai rea decât cealaltă. Așa se învață, așa crește copilul și se imunizează.

La 6 luni, am început să băgăm și mâncare solidă. Dintr-odată, foloseam scaunul înalt cu măsuță și savuram fructe, legume și lactate de tot soiul plus cereale și pâinică. Desigur, toate astea au dus și la introducerea oliței în programul zilnic. Toată lumea în jur, mândră nevoie mare de noile realizări ale copilului. Iar mami a descoperit cum să „gătească” tot soiul de bunătăți proaspete în bucătăria proprie și personală. Plus că și eu mănânc mai sănătos, având în vedere că rămâne mult după ce termină el „porțioarele” și e păcat să arunci mâncarea…

Ca să țină pasul, ce să mai facă la 7 luni Tudor? Păi să se ridice în picioare! Mi se pare normal. T in picioare
🙂 De aici până la a merge… a mai fost doar un pas, pe care l-a făcut chiar repede, până să facă 8 luni. 😀
Acum deja dăm ture prin casă cât îl țin picioarele pe el și spinările pe noi. 😛 La început era mai sfios, e drept, dar i-a trecut repede. Aleargă și pisica, ne aleargă și pe noi, pe rând. Ba chiar a început să mai renunțe la a avea susținere de ambele mâini. Câteodată, e suficientă e mână de adult și înaintează – mai încet, dar sigur. Mersul de-a bușilea l-a învățat doar ca să ajungă până la primul obiect sau prima persoană de care să se sprijine pentru a se ridica.

Tot pe undeva prin intervalul acesta temporar, am depășit și greutatea de 9 kg, așa că nu prea ne-a mai convenit în wrap. Am reînceput să mergem și cu căruciorul pe afară. Acum pot și eu să ies cu copilul într-o mână și căruciorul în cealaltă. Mai ales că fac și condiție fizică în acest mod. Dar, chiar și așa, nu am renunțat la purtat. Recunosc că l-am pus și în marsupiul ne-ergonomic, cu fața la lume – ceea ce nu se face conform experților, vezi ce am scris mai sus drept motivație – însă doar pentru drumuri scurte. De vreo săptămână avem o nouă prietenă portocalie, Luna, pe care o vom putea folosi mult timp de acum încolo. Desigur, dacă va dori băiatul, că de el depinde tot.

Of, și era să uit să mă laud că Tudor deja „vorbește”. A spus „mama” chiar în prima zi a anului, „tata” acum vreo lună, iar de câteva săptămâni aprobă tot ce se spune cu un hotărât „DA”. În rest, scoate tot felul de sunete, dintre care multe deja ne dau senzația că vrea să articuleze mai mult. Dar avem răbdare, deocamdată vorbim noi destul cu el. Și știm că o să vină un moment când n-o să-i mai putem opri gura, așa că … Enjoy the silence!

Ei bine, sper că am acoperit cam tot ce se putea. Dacă mai îmi aduc aminte de ceva, mai scriu și altă dată. Până atunci, numai bine și joc de glezne!

Publicat în familie, happy, inceput. Etichete: , . 1 Comment »

Am sărit peste 2013 și iată-ne aici

Mă uitam acum la ultimul articol pe care l-am scris pe blog, în care mă lăudam că o să scriu la vară, când o să am lucruri demne de povestit.

Se pare că m-am luat cu altele în vara lui 2012, pentru că de scris aici nu am scris și am sărit chiar tot anul trecut.

Scuze există mereu, așa că am și eu una bună. 😀 Are aproape 7 luni (le împlinește duminica asta) și se numește Tudor-Alexandru scuza mea.

Tudor

Poza e veche de aproape jumătate de an. Între timp, băiatul s-a făcut mare, stă singur în fund, merge de-a bușilea, mănâncă mâncare adevărată (nu doar lapte).

Ce să mai? Sunt foarte mândră de băiatul nostru!

Pe scurt, din toamna lui 2012… cam cu asta m-am ocupat. Ne-am plimbat cu burta pe la Cluj-Napoca în luna lui noiembrie 2012. Apoi am trecut în 2013 tot cu burta. Ba chiar  în martie 2013 am plimbat burta și până la Praga în Cehia. Ultima plimbărică în afara capitalei mi se pare că a făcut-o burta până în Parcul Natural Comana, de 1 mai, fără grătar. 🙂

De la 1 iunie 2013 am rămas acasă cu burta – cadou de Ziua Copilului (din mine 😛 ). Iar la sfârșit de iunie, a apărut Racul mic pe care toată lumea îl iubește și îl răsfață, cu care  toată lumea vrea să se joace și la care toată lumea se minunează în general.

Atât timp cât el este sănătos și fericit, suntem și noi la fel. Nu vreau să intru în detalii pentru că sunt destule bloguri despre bebeluși și tot felul de lucruri legate de felul în care cresc și felul în care trebuie crescuți. Vroiam doar să mă laud. 😀

Acum că m-am lăudat, închei. Nu știu când ne mai auzim. Să văd ce se mai întâmplă.

Publicat în familie, happy. Etichete: , . 1 Comment »

Vă pun la 220

Adică vă aduc la curent cu plimbarea cărţii lui Escu. 🙂

De la Simona a ajuns la Andreea şi de acolo la Andrei.

Îi urez cărţii plimbare plăcută în continuare şi vouă urmărire plăcută! 😀

Ne mai auzim la vară, când vor începe concediile şi lucrurile demne de povestit. 😉

Publicat în books. Leave a Comment »

Situaţia e…. portocalie

Zilele astea, nu e deloc plăcut să fii asociat cu portocaliul. Personal, culoarea îmi place foarte mult.
Dar când vezi că avem în continuare proteste împotriva partidului cel mai portocaliu din perioada contemporană a ţării, când auzi la toate televiziunile că e cod portocaliu de ninsoare în jumătate de ţară… zău că începe să ţi se aplece.

Pe lângă toate astea… s-a dus şi Whitney Houston. R.I.P.!

Nu aş vrea să picăm nici în extrema griului şi a negrului, care parcă ne posomorăsc şi mai rău vieţile. Dar hai să găsim schimbăm culoarea. Un galben solar, un verde ca de pajişte. Parcă sună mai bine. 🙂

Până se mai schimbă coloristica predominantă, anunţ că Zilele regelui au mai călătorit puţin de ultima oară. Acum au ajuns de la Ioana la Simona. Cartea trebuia să ajungă la Mara, dar s-ar putea să ajungă puţin mai încolo abia.

Rezistaţi portocaliului! Şi negrului şi griului! 😀
Vă pup.

Publicat în books, București, iarna. Etichete: , . 4 Comments »

Cuibușorul nostru…

La cererea  publicului brăilean ;)) (reprezentat aici de Săbiuța), vă prezint câteva poze cu căsuța noastră. Nu prea multe, pentru ca nu e gata-gata, dar noi tot suntem mândri de ea.

Așadar, avem:

 

 

 

*2 bucăți po(z)ne cu dormitorul

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*2 bucăți – sufrageria gătită conform sărbătorilor de iarnă 😀 + „bijuteria” stăpânului casei – LED!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

*1 bucata – bucătărie bine echipată

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Restul… pe măsură ce mai completăm pe ici, pe colo. 😀 Nu mă apuc să postez și băile pe aici… alea pe privat 😉

Publicat în București, inceput. Etichete: . 2 Comments »

Doi Zero Unu Doi

Imagine

În primul şi în primul rând, să vă urez şi eu un „La Mulți Ani!!!” ca tot omu’

la început de an. Personal, am început anul foarte bine, alături de iubitul meu soț și de unii dintre prietenii foarte buni. Din păcate, nu prea e posibil să îi ai pe toți cei dragi în preajmă în același timp, așa că restul lumii mi-am apropiat-o telefonic la miezul nopții. 🙂

În al doilea rând, țin să vă anunț (și) pe această cale că am petrecut primul Crăciun în noua noastră casă. Acum am început primul an în cuibușorul propriu. Dormim în patul nostru, pe salteaua noastră minunată. Avem aproape tot ce ne trebuie deja în casă, iar ce nu am apucat să ne luăm este deja în plan. Până la vară, ni se va face dor de cumpărături pentru casă. Între timp, însă, ne bucurăm de fiecare nouă achiziție și de fiecare vizită primită. 😀

Nu în cele din urmă, țin să menționez unde a ajuns acum (cu o oareșce întârziere, pentru că se pare cî n-am pe fază la vremea postării de predare a ștafetei) cartea lui Escu… A ajuns de la Camelia tocmai la Ioana. Îi urez lectură plăcută Ioanei! Iar cărții îi urez plimbare plăcută în continuare! 😉

Acestea fiind zise, vă urez să aveți un 2012 grozav, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare dintre voi și fără comparații cu anii ce au fost și cei ce urmează să mai vină (pentru că NU vine Apocalipsa :P)!!! Vă pup.

Publicat în books, happy, iarna, inceput. Etichete: , , . 1 Comment »